Romania – Ultimii supravietuitori ai Yiddishland-ului
In 1940 erau 800.000, acum nu mai sunt decat 6.000: in cativa ani, nu vor mai fi evrei in Romania. Purificarea etnica operata începand cu Holocaustul, asimilarea din era comunista si exodul spre Israel au invins sufletul idis.
Cimitirul evreiesc din Bucuresti se lasa devastat la fel ca trasaturile unei doamne in varsta. Buruienile se intind peste morminte intr-o uitare ireversibila. Comunitatea lasa si ea de dorit. Stie prea bine ca nu va mai avea niciodata maini suficiente, bani suficienti pentru reparatii si intretinere. Si pragmatici, lucizi, aproape toti admit acest lucru: in cativa ani, nu vor mai fi evrei in Romania. „Nu este mare lucru de facut”, estimeaza tanarul Iavi Rotberg. „Timpul nostru s-a dus. Tinerii nu viseaza decat sa plece”. Tatăl sau, Isaia, este nascut in micul oras Iasi, situat in drumul traditional comercial catre Rusia. Mai mult de 45.000 de evrei locuiau in 1940 in ceea ce a fost mult timp inima culturala a tarii. N-au mai ramas aici deat 300. Ca si fiul sau, el nu este coplesit de tristete, nici de resemnare: „Totul are un inceput si un sfarsit. De acum inainte nu mai exista o cultura de transmis”. In Iasi nu mai exista nici macar un singur magazin cuser. „Si va provoc sa gasiti o familie care sarbatoreste sabatul”.
Chiar si in Bucuresti, cartierul evreiesc a disparut. Din 150 de sinagogi si locuri de cult de dinainte de razboi, doar patru nu au fost distruse. Singura urma de cultura idis, atat de puternica in Europa centrala si orientala inainte de Holocaust este vitrina unui teatru unde inca se joacă cateva piese. Dar repertoriul este din ce in ce mai restrans si, pentru a intelege limba, spectatorii au nevoie de casca. Cateva expresii si-au gasit refugiu in limba romana, dar idis nu se vorbeste aproape deloc, decat de batranii inţelepti. „Unul dintre ultimii mari autori tocmai a murit”, anunţă, un om fara varsta, cu barba neangrijita, in pragul usii de la mica editura Hasefer, lipita de Templul Unirea Sfanta.
Foto pg. 43 – Leizer Finchelstein, in cimitirul evreiesc din Iasi, unde se gasesc gropile comune in care au fost inhumate victimele pogromului de la Iasi.
Antidot pentru antisemitism
Aici, chiar şi rabinul principal, Schlomo Sorin Rosen, este un convertit şi aşteaptă cu răbdare să se reîntoarcă în Canada în anul următor, ca şi cum ar scăpa de un naufragiu: „Este dificil să fii evreu în această ţară. Eram 800.000 în 1940, nu mai suntem decât în jur de 6.000. Din aceşti 6.000, mai sunt practicanţi 20 sau 30? Oamenii și-au petrecut viaţa fără religie; nu sunt total asimilaţi, dar aproape. Nu mai sunt evrei decât prin cultură, ataşaţi statului Israel şi conştienţi de antisemitism”.
In dimineaţa aceasta, una oarecare, comunitatea microcosmică se reuneşte la cimitir pentru o înmormântare, în partea mixtă, care numără din ce în ce mai multe morminte. Semn al asimilării operate în anii de comunism. Alţii, marea majoritate supravieţuitori ai Holocaustului, au preferat sa plece din ţară după război. Mici artizani, cizmari, croitori şi mici comercianţi, au înţeles repede, când regimul totalitar a naţionalizat ţara, că nu mai era loc pentru ei. Emigrarea spre Israel a devenit aşadar, din 1948, antidotul antisemitismului, orizontul de aşteptare, marea eliberare. O legătură cu atât mai puternică cu cât evreii români au fost printre primii, începând cu 1882, care au întruchipat sionismul. Chiar înainte de congresul de la Basel, organizat de Theodor Herzl în 1897, mai multe sute dintre ei s-au reîntors în Palestina într-o stare de nesiguranţă absolută pentru crearea de sate agricole.
Foto 1 pg. 44 – Leizer Finchelstein, în apartamentul său din Iaşi.
Foto 2 pg. 44 – Ghidu Bruchmaier, unul dintre seniorii comunităţii religioase din Bucureşti.
Închisoare sub cerul liber
Armata de umbre care înaintează umilă de-a lungul aleii centrale a cimitirului concentrează tot ceea ce a mai rămas din sufletul evreiesc al Bucureştiului. În perioada de după război, un număr de evrei a fost vândut către Israel, regimul comunist deschizând şi închizând porţile într-un mod capricios şi arbitrar. Unii însă nu treceau niciodată prin plasă şi îşi duceau existența într-o formă de prizonierat sub cerul liber. Doar o minoritate a ales, de bunăvoie, pentru un motiv intim, profund, exilul interior în locul plecării. Şi, este aproape imposibil pentru ei să explice această alegere fără un moment de tăcere, uneori un suspin.
Foto pg. 45 – Gertrud Reicher, supravieţuitoare a deportării în Transnistria.
Un masacru planificat
Pe de altă parte, cuvintele reuşesc cu greu să redea atrocităţile comise în al doilea război mondial. „Timp de aproape 50 de ani, România nu a vrut să recunoască faptul că şi ea participase activ la pogrom”, mărturiseşte istoricul Carol Iancu. „Se prefera să se vorbească de cetăţeni români omorâți de fascişti”. Raportul realizat sub îndrumarea lui Elie Wiesel, publicat în 2004, estimează totuşi între 280.000 şi 380.000 numărul de victime evrei din România şi de pe teritoriile controlate de ea. El a arătat responsabilitatea directă a autorităţilor în planificarea şi concretizarea acestui masacru. Textul face de asemenea referire la lucrările istoricului american Raul Hilberg, care consideră că nicio altă ţară, cu excepţia Germaniei, nu a mai fost implicată la o asemenea scară, în masacrul evreilor.
Doar o minoritate a ales, pentru un motiv intim, profund, exilul interior în locul emigrării.
Mai întâi, a fost negarea de către regimul comunist, comună tuturor regimurilor sub dominaţie sovietică, întreaga vină fiind proiectată asupra Germaniei. Dar, a fost şi mai rău. Începând cu 1989, după căderea regimului Nicolae Ceauşescu, mareşalul Antonescu, principalul responsabil pentru exterminarea evreilor, a intrat într-o epocă de reabilitare. „Puteam găsi străzi care-i purtau numele, statui reprezentându-l”, explică Isaia Rotberg. „Românii au acceptat cu greu că un om care a salvat naţiunea a putut sa fie un criminal de război”. De câţiva ani, adevărul a început să iasă la suprafaţă: un memorial a fost inaugurat în 2009 în centrul Bucureştiului. Autorităţile au decretat, de asemenea, o zi în care să se comemoreze anual Holocaustul, 9 octombrie, zi comemorativă a începutului deportării evreilor români în Transnistria, şi s-a votat chiar o lege în 2006 (aproape deloc aplicată) care sancţionează orice act de negare.
Stigmatul, mirosul, teroarea
Timp de cincizeci de ani interminabili, evreii români au fost condamnaţi la tăcere. Unii nu au vorbit niciodată pană în acea zi. Trebuiau să uite, sa se facă uitaţi. Dar nu trecea nicio oră fără să spere. Corpurile, la fel ca şi sufletele lor, au păstrat stigmatul. Au păstrat intacte hărţile de geografie ale epocii, fotografii, documente atestând deportarea, mirosurile, teroarea. Ca o evocare a acelor vremuri, Gertrud Reicher ţine timid o bucată de hârtie pe care soţul ei a consemnat în franceză, în detaliu, acei ani.
Exilarea în Transnistria
Pentru ea, totul a început în 1941. Cu un an înainte ca România mare, creată în 1919, şi forţată să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord Uniunii Sovietice, partea de nord a Transilvaniei, Ungariei, şi partea de sud a Dobrogei Bulgariei, să se prăbuşească. Ion Antonescu, militar de carieră, erou al primului război mondial, instalează un regim de teroare şi se aliniază poziţiei lui Hitler. Organizează discriminarea sistematică a evreilor. Aceştia din urmă, sunt eliminaţi din toate sectoarele vieţii publice, se interzic căsătoriile mixte, îndură violenţe, arestări întâmplătoare, evacuări de la domiciliu, asasinate. Purificarea etnică este încurajată de deportări şi de execuţii în masă. În Basarabia şi Bucovina de Nord, recucerite în vara lui 1941, zeci de mii de evrei sunt omorâţi.
Gertrud împlinea 13 ani; este evacuată din satul natal către oraşul cel mai apropiat, Vatra Dornei, pentru a fi ulterior deportată spre Transnistria, acel teritoriu ucrainean trecut în august 1941 sub administrare românească, devenit loc central de exilare şi de lichidare a evreilor din România. „Totul a fost gândit, pentru a-i lăsa să moară de foame, de frig şi de boală. Acesta era planul”, spune soţul ei. „După această experienţă, soţia mea a trăit toata viaţa ei, cu o imensa suferinţă morală. Eu sunt acela care-i trăieşte viaţa”. Gertrud: „Da, însă nu am urât niciodată pe nimeni”. Cu câteva luni înaintea ei, în 29 iunie, 1941, Leizer Finchelstein a fost de asemenea luat din domiciliul său cu toată familia şi dus la prefectura poliţiei. „Domnea o violenţă abominabilă”, spune el cu răsuflarea tăiată şi cu lacrimi în ochi. În acea noapte, pe străzile Iaşiului, mii de evrei au fost torturaţi, împuşcaţi, iar în curtea prefecturii de poliţie unde se afla Leizer, au fost înghesuiți și împuşcaţi cu mitraliera 5.000 sau 6.000 de prizonieri.
Timp de mai mult de cinzeci de ani, evreii români au fost condamnaţi la tăcere. Trebuiau să uite, să se facă uitaţi
Foto pg. 46 – O înmormântare în partea mixtă a cimitirului evreiesc din Bucureşti.
Dar acesta nu a fost decât începutul. Câteva ore mai târziu, cu patru dintre fraţii săi, tânărul de 17 ani se găsea într-un convoi în care era închis cu bestialitate. „Încăpeau 40 de persoane, noi eram 120. Drumul nu a durat decât câteva ore, dar era ca o cameră a morţii. La sosire erau 100 de cadavre. Cei mai norocoşi au supravieţuit bându-şi urina, alţii au murit de sete, de căldură şi asfixiaţi. Trebuia să cărăm cadavrele într-un colţ, încetul cu încetul. Apoi, am ajuns la Podul Iloaiei, la 20 de kilometri de Iaşi şi ziua următoare a trebuit să săpăm gropile pentru mormintele lor”.
Un „pogrom nereuşit”
Soţul lui Gertrud, care-l cunoaşte bine pe Leizer, completează povestea: „Este un om înalt. În vagon, a găsit un mic spaţiu în plafon, între plăci, pe unde putea respira”. Bilanţul exact al „primului pogrom din al doilea război mondial”, săvârşit de armată şi de autorităţile civile române, este estimat la aproximativ 12.000 de victime, ucise în oraş, moarte de sete sau prin sufocare. Leizer Finchelstein a petrecut mai apoi mai bine de doi ani în lagăre de muncă, scăpând, ca şi Gertrud, de deportarea spre centrul polonez de exterminare Belzec, scăpând de camera de gazare. Mareşalul Antonescu, care acceptase să trimită acolo ultimii evrei din România, şi-a schimbat brusc poziția în octombrie 1942: „Bun strateg militar”, după cum estimează istoricul Carol Iancu, „Antonescu realizase, înainte de Stalingrad, că raportul de forţe se schimba, că într-o zi va trebui să dea socoteală”. Aproximativ 50% dintre evreii români au scăpat pogromului, considerat astfel drept „nereuşit”.
Pe 23 august 1944, Leizer Finchelstein este eliberat din lagăr. „Aveam 20 de ani. Păduchii erau atât de înfipţi în pielea mea încât a fost aproape imposibil să-i scot”. A continuat să trăiască, s-a căsătorit cu o evreică, şi ea victimă a atrocităţilor. Au locuit într-un apartament modest dintr-un cartier cunoscut al Iaşiului, „cu toaletă şi cadă”.
„Soţia mea a trăit o imensă suferinţă morală toata viaţa ei”. Gertrud: „Da, însă nu am urât niciodată pe nimeni”
Nu au avut copii. Nu s-au „certat niciodată”. Leizer a iubit perioada comunistă, munca sa la compania naţională de căi ferate. Şi, de asemenea modul în care, în fiecare seară, soţia sa îl întâmpina în pragul uşii. Nu a mai pus niciodată piciorul în sinagogă.
Foto pg. 47 – Inaugurată în 2009, la Bucureşti, placa realizată în memoria victimelor „Holocaustului nereuşit” din România 1940-1944.
„Puţinul este prietenul nostru”
„Suntem obişnuiţi cu puţinul. Puţinul este prietenul nostru”, mărturiseşte Ghidu Bruchmaier, unul dintre decanii comunităţii religioase din Bucureşti. În mijlocul corbilor, frunzelor moarte şi câinilor vagabonzi care acoperă de ruşine mormântul de abia săpat al prietenului său, el ne readuce spre ceea ce, la fel ca altă data, nu va înceta niciodată să strălucească: conştiinţa evreiască. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, spune el în ebraică. Apoi în română: „Trebuie să respectăm fiecare om ca şi cum totul ar depinde de el. Merită să suportăm barbaria”.
