De indata ce am auzit stirile legate de exodul muncitorilor straini si de criza umanitara a refugiatilor, am actionat rapid pentru a documenta acest eveniment tragic de la granita dintre Libia si Tunisia.
Pe 4 martie eram deja in Tunis, iar pe 5 martie in zorii zilei aterizam la Djerba. Mi-am dat seama de dramatismul situatiei de cum am iesit din aeroportul aflat la mai bine de 200 de km de Ra’s Ajdir (ras jdir). Mii de muncitori egipteni formau cozi interminabile in jurul aeroportului. Initial am crezut ca asteapta sa ia avionul catre casa, insa ulterior am aflat ca aici se formase un centru de triere. Cum functionau lucrurile? In functie de data la care intrasera in Tunisia, muncitorii asteptau sa fie luati de autobuze si transportati catre cel mai mare port din regiune aflat in orasul Jarjis. Acolo, guvernul egiptean le pregatise vapoare pentru mult asteptata cursa de repatriere. La aeroport acolo, am luat primul contact cu refugiatii.
Am fost profund marcat de disperarea cu care oamenii alergau catre autobuze in clipa in care le venea randul. Pasapoartele lor erau la cei care se ocupau de evacuare. Adunati in fata autobuzelor, oamenii asteptau cu frica si nerabdare sa isi auda numele strigat. Un licar scurt de victorie li se citea pe fata in clipa in care isi auzeau numele. Se opinteau, apoi isi ridicau bagaje enorme pe care le carasera in spate sute de kilometri, indesandu-le cum puteau mai bine in autobuzele neincapatoare. Luni de zile sau chiar ani de agoniseala se regaseau in acele bagaje. In 99% dintre cazuri valoarea acestor bagaje nu era mai mare de 100 de euro, chiar daca ele cantareau zeci de kilograme. Insa pentru acesti oameni sarmani, ele reprezentau singura avutie.
Am petrecut apoi doua zile chiar in tabara de refugiati din apropiere de Ben Gardane, unde am ajuns in jurul orei locale 16. Pe masura ce ma apropiam, vedeam stralucind in soare miile de corturi ridicate cu sprijinul UNHCR si a altor organizatii umanitare. Aproximativ 17.000 de refugiati din bangladesh, pakistan, somalia, sudan, egipt, nigeria etc se aflau in acel moment in tabara.
Conditiile de la fata locului sunt de nedescris. Grupurile sanitare lipseau cu desavarsire, cu exceptia celor cateva unitati puse la dispozitia femeilor si a mamelor cu copii. Miile de refugiati foloseau campul pe post de toaleta. In orice directie priveai, puteai observa cozi interminabile. Oamenii asteptau ore in sir sa primeasca o sticla cu apa si o farfurie cu mancare, fara vreo garantie ca mai apucau ceva. De multe ori, pastele cu o urma de sos rosu se teminau, iar coada era la fel de mare ca atunci cand incepuse sa se serveasca masa. Cu sinceritate va spun, intregul loc era impanzit de cozi permanente…oamenii formau siruri nesfarsite fie sa apuce micul dejun, fie pranzul sau masa de seara. Cei norocosi reuseau, ceilalti se multumeau cu un pic de apa.
Refugiatii din Bangladesh erau cei mai multi, dar si cei mai disciplinati. Lucratorii organizatiilor umanitare, militarii si voluntarii tunisieni ii iubeau pentru buna lor purtare. Din pacate, ei nu pareau sa primeasca niciun fel de ajutor din partea propriului guvern. Eu ca roman, aveam acelasi sentiment de a nu fi ajutat de cei responsabili sa o faca.
La fata locului, mai dificil era cu refugiatii de culoare din Africa. De multe ori incercau sa se bage inaintea celorlalti, iscand scandaluri si batai.
Ca sa nu intre cineva in fata lor, refugiatii se tineau strans cu bratele de cel aflat inaintea lor la rand. Formau un lant uman viu si solidificat de disperare. Saltelele si paturile erau la mare cautare, caci spre seara si noaptea temperaturile nu depaseau 10 grade.
Organizatiile umanitare isi faceau treaba cat se poate de bine avand in vedere dimensiunea exodului. Nu ar fi reusit insa fara sprijinul voluntarilor tunisieni. mii de persoane fizice si firme veneau pe rand cu camioane sau cu masiniile proprii si aduceau cate ceva – apa, mancare, paturi, haine, tot ce se putea. Efervescenta revolutionara inca ii mai anima pe tunisieni, facandu-i astfel mult mai sensibili la criza umanitara ce se petrecea pe pamantul lor. Peste tot in tabara rasuna ‘tunisia mia-mia (buna)…libia ali-baba (hoti)’…
In continuare, prin Ra’s Ajdir, mii de noi refugiati treceau granita zilnic. Incercand sa scape din libia unii mai norocosi reuseau sa calatoreasca cu autobuzele, altii parcurgeau zeci de kilometri pe jos. Majoritatea povesteau cum fusesera opriti de fortele armate si cum li se confiscasera telefoanele si banii gasiti asupra lor.
In fiecare zi, organizatiile internationale aveau ca obiectiv sa evacueze un numar mai mare de refugiati decat cel care sosea din urma. Astfel, fluxul de oameni se refacea permanent, iar munca lor capata proportii sisifice.
Am plecat in dimineata zilei de 8 martie, avand clar intiparita in minte imaginea refugiatilor trecand granita. Aceasta imagine ma va urmari multa vreme de acum inainte. Am invatat in tot acest timp ca oamenii ar aprecia mai mult pacea daca ar avea ocazia sa vada cu ochii lor acest spectacol dezolant. Din pacate nu este cazul si putini isi pot imagina cu adevarat cum este sa traiesti pe propria piele conditia de refugiat. Si asta considerand ca aceia care treceau granita in aceste conditii erau cei norocosi…
